BY Tosha DECEMBER 11, 2015
Plouă neîncetat de doua zile. Când s-a uitat afară din casă puiul de om a văzut că picăturile de apă jucăușe îşi duceau la bun sfârșit cursa pe fereastra aburită. Era fascinat de ce se întâmplă. Fiecare picătură îşi urma drumul său neoprită și ajungea într-un final la marginea geamului unde era finişul. Copilul nici nu putea să-şi imagineze că la ce se uită el era o lume întreagă a picăturilor de apă.
Într-o lume neştiută de nimeni o picătură se grăbea la cursa cea mare.
– Mami sunt în întârziere, îi zise Popipop mamei sale.
Sus, deasupra casei, undeva departe de pământ, într-un nor, era orașul nostru numit Delind. Părinţi și copii, case și școli erau în acest oraș. Toate ce se făceau erau pentru marea cursă. Fiecare avea un rol în ea și o țintă. Odată, la ceva timp, necunoscut de orăşenii noştri, se întâmpla marea cursă. Erau aleşi doar cei mai buni, cei mai pricepuți. Oamenii o numeau “Ploaie”, dar pentru ei era marea cursă. Cei ce erau aleşi și reușeau să se întoarcă erau eroi. Totul depindea de această cursă. În lumea de jos puteai să vezi multe lucruri noi. Nimic nu era la fel. Cei ce erau aleşi de mai multe ori spuneau că nu au mai văzut un loc ca acela și că totul arăta nespus de frumos. Dacă aveai noroc, puteai prinde marea aventură multicoloră. Acolo culorile prindeau un alt înțeles decât în Delind. Oamenii se bucurau când vedeau jocul de culori. Un amestec stingher al picăturilor de apă cu soare. Fiecare picătură avea rolul ei în acel joc multicolor.
Dar să revenim la Popipop. Era foarte entuziasmat. Era prima dată când pleca la cursă. A aflat acum doua zile că este ales. E ceva interesant pentru el. Mai erau trei dungi până începea cursa cea mare. Nu se ştia niciodată cum va fi.
– Mami, mami, unde îmi este rucsacul? Să știi că am luat totul. Voi fi foarte rapid și voi încerca să găsesc un geam să pot să mă întrec cu Tedo.
– Iubitul meu, îi zise mămica lui, nu ştim niciodată unde vom ajunge. Tedo va fi și el purtat de vânt până la locul lui de cursa. Nu ai cum să alegi locul în care vei ajunge
– Dar mami, ştii că dacă voi fi mai rapid decât ceilalți voi reuși.
Mama l-a lăsat să se pregătească. Mai erau două dungi până la cursă. Popipop a ieșit din casă și se îndreaptă la locul de început. Tedo era cuminte în primul rând.
– Scuze, se strecura Popipop printre mulţime.
– Salutare Tedo.
– Popipop ai ajuns! Mai e o dunga și începe cursa, spuse Tedo.
– Da, a răspuns Popipop visător.
A sunat marele gong și picăturile au început cursa cea mare. Viteza creştea pe dungă ce trecea. Totul era alb. Nu se vedea unde se îndreaptă. Într-o clipă se văzu ceva. Erau multe steluţe. Totul părea o mare de lumini. Popipop a rămas fără suflare. Știa că trebuie să se grăbească, dar priveliștea era mult prea frumoasă.
– Tedo, Tedo, a strigat Popipop, dar Tedo nu mai era lângă el. Mama a avut dreptate. În cursă nimeni nu știa destinația. Când s-a văzut singur, lui Popipop i se făcuse frică. Steluțele au început să crească.
– Nu-ţi fie frică. Va fi totul bine. Ai fost ales fiindcă sigur te poți descurca, a auzit o voce plăcută Popipop. Când s-a întors a văzut lângă el o fetiţă.
– Nu-mi este frică, a zis Popipop. Tu cine ești?
– Eu sunt Fago, a răspuns fetița. Să înțeleg că ești prima dată.
– Eu…, Popipop s-a stânjenit. Da sunt prima dată.
– Păzea! Aterizăm!
“Deja?se gândise Popipop. Dar nu am văzut nimic. Of, fata acesta, m-a ținut la discuții. Sigur vrea sa mă întrecă.”
Într-o secundă s-au ciocnit de ceva tare și rece. Popipop nu a fost încântat de acea senzație. Pista lor de aterizare era un cocoş de pe acoperișul unei case. Încet au început să alunece în jos. Acum putea să savureze priveliștea. Nu mai avea viteza mare și nu mai trebuia să se grăbească. Cum știa de la ore după ce atinge pista de aterizare nu mai e grabă.
– Fago?
– Da, sunt aici, s-a auzit vocea plăpândă. Avem aceeași pistă de aterizare.
– Ce este aceasta. Cum îl numesc oamenii?a întrebat Popipop.
– Nu știu. De fiecare dată e un loc nou, a răspuns Fago.
La un moment dat s-au oprit.
– Ce se întâmplă? A întrebat Popipop.
– Suntem la un punct de odihnă. Aici aşteptăm să vină mai multe picături și când suntem destul de multe cursa reîncepe, a zis o voce de bărbat în vârstă.
– Deci ne putem odihni? A întrebat Popipop.
– Da.
– Eu sunt Popipop și ea este colega mea de cursă Fago.
– Eu sunt Tohit. Sunt supraveghetorul de cursă.
– Cum adică supraveghetor, a întrebat Fago.
– Rolul meu este să mă asigur că toata lumea știe regulile și dacă cineva are vreo problemă atunci este ajutat. Marea majoritate a participanților la cursă sunt studenți. Trebuie să știți că nu sunteți singuri.
Popipop era fericit că are pe cineva de nădejde să-i explice ce se întâmplă. Lecțiile erau foarte clare, dar când a ajuns aici a înţeles că nimic de la ore nu te poate pregăti pentru marea cursă. Totul era atât de diferit de Delind încât era clar că avea nevoie de ajutor. Într-o clipă a simțit că încep să se miște. “Cred că a venit timpul”, s-a gandit Popipop.
Într-adevăr venise timpul. Se adunase suficiente picături încât să meargă mai departe. Alunecând Popipop a observat că se apropie de o suprafață foarte mare cu foarte multe picături adunate. Era acoperișul. De pe acoperiș a ajuns pe margine și de acolo a văzut ceva superb. Era o grădină ornată cu luminițe. Băncile erau aranjate atent fără să fie nici foarte aproape nici foarte departe una de alta. Aleea curgea ca un râu printre băncile tăcute. Totul era acoperit de tăcere și foarte multe picături acolo jos. Undeva în depărtare se vedea un loc foarte luminos. Era rotund și avea și el nişte bănci în interiorul lui. Când era cât pe ce sa cadă de pe margine simți că ceva îl ia de pe acoperiș și îl lipește de o suprafață netedă și transparentă. Nu mai era nici cu Fago nici cu Tohit. Când se uită mai atent era în locul unde îşi dorea cel mai mult. Fiecare picătură îşi făcea drumul cu măiestrie printre picături. Secretul era să îți alegi cel mai bun traseu și să îl urmezi. La fiecare câțiva pași trebuia să iei decizia în ce parte sa te duci, dreapta sau stânga. Puteai să te unești cu mai multe picături și atunci făceai un râu și ajungeai mai repede jos, dar scopul era să ajungi singur și să faci traseul cât mai repede.
Popipop alunecase câteva minute. Peisajul îl furase. Dincolo de pistă stătea un ghemuleț mic de om și se uita la cursa lor nebună.
Văzuse “omul”. Era fericit și atunci realizase că de fapt marea provocare este să ajungi acolo jos și să te întorci din nou acolo. Nu conta cine câștigă. În cursă îți făceai prieteni într-o clipă și la fel de repede puteai să îi pierzi. A învățat că trebuia să profite de orice moment cu prietenii noi și să prețuiască momentele de pauză unde putea să cunoască lume multă. Era fericit că a fost ales, dar și mai fericit că a reușit să ajungă la sfârșitul cursei. A înțeles cum toate cursele sunt diferite și de ce vrea lumea să se reîntoarcă. Nu cursa era marea miză ci experienţa din ea.
Dintr-o dată simți ceva cald şi văzuse o lumină. Când se uita în jos a văzut mulțimea de picături de diferite culori. Priveliștea era uluitoare. De la purpuriu la un galben aprins, soarele își punea amprenta pe pânza pictată de ploaie în noaptea precedentă. Știa ce urmează.
Se întorcea acasă.
Cu mult drag, Tosha