De cand sunt parinte am o presiune (poate doar in capul meu) de a fi parinte perfect. De cand am inceput si cu partea de dezvoltare emotionala, presiunea a crescut extrem de mult! Cum pot ajuta alti parinti sa isi educe copiii daca eu nu pot sa fiu acolo pentru copiii mei intr-un anume fel, in felul dorit de mine. Astfel presiunea creste pe zi ce trece si pe cat invat mai multe despre gestionarea emotiilor.
Vin si pun intrebarea, dar oare este sanatos? Oare chiar atunci cand “o dau in bara” este chiar asa? Zilele trecute imi zicea cineva ca oricum as creste copilul meu, cand va fi mare tot va gasit ce nu a fost bine in educatia lui. Si acest lucru este adevarat. Nu zic ca ai mei copiii sunt nerecunoscatori ci ca timpurile se schimba, ca oamenii se schimba si nevoile se schimba si astfel dupa 20 de ani, vazut in perspectiva si eu as fi schimbat multe lucruri. Dar sa ma intorc la prezent. Cum fac incat presiunea sa dispara de pe umerii mei? Nu mai vorbesc de presiunea societatii, care tot de acceptarea mea depinde, dar eu o simt. Simt cum al meu copil ar trebui sa stie anumite lucruri si sa le implementeze chiar daca eu nu sunt de acord cu ele, ca doar de: “traieste in societate”. Cum anumite reguli de “trai in societate” sunt inutile din punctul meu de vedere, dar daca nu il invat, este needucat 🙂 . Sunt lucruri care daca le-ai face unui adult, ar fi considerate neadecvate, dar daca este un copil trebuie sa se supuna regulii : El este adultul – tu copilul.
In fine, dincolo de societate si de mintea mea intervine si copilul care are nevoi si care de multe ori intervin peste nevoile mele. Cum aleg? Ale cui nevoi sunt mai importante? Daca nu ii sunt alaturi, ma simt vinovata! Daca nu-i identific nevoia si nu i-o satisfac, va suferi si acest lcuru imi incalca mie nevoia de a fi utila si de a-l vedea fericit.
La un moment dat am citit undeva ca datoria parintelui NU ESTE sa-si fac copiii fericiti. In teorie suna foarte bine dar in practica…..A fi un parinte bun este mai mult decat despre ce poti oferi copilului tau, este mai mult decat cum te judeca oamenii care iti intalnesc copiii, este mai mult decat ce spun bunicii despre metoda ta de educare, este despre cum poti sa gestionezi nevoile tale in raport cu nevoile lui in asa fel incat TU SA FII FERICIT! Un parinte fericit duce la un copil fericit!
Eu inca invat. Teoria este frumoasa dar am ajuns la concluzia ca nevoia mea de a contribui la binele lor este cateodata excesiva, ca nevoia mea de a fi pe placul celor din jur inclusiv prin comportamentul copiilor mei inca este foarte sus, ca dorinta mea de a fi o mama buna prin tot ceea ce fac este mai mare decat nevoia mea de somn, de socializare sau de a fi cu mine insumi. Unii zic ca sunt o mama buna altii spun ca ai mei copii sunt viata mea si ca nu am o viata inafara lor, ambele parti au dreptate in orecare masura iar eu raman cu intrebarea: CUM MA SIMT EU IN POSTURA DE PARINTE?
Cu mult drag te salut, Tosha.